Am fost constrans, ieri, sa trec pe langa cimitir. Cu treaba. In ultima vreme sunt coplesit de impulsuri acerbe de a munci pana la limita. Nu (re)cunosc limita. Asadar muncesc, caci munca il innobileaza pe om.
Spuneam ca am trecut pe langa cimitir; in apropierea cimitirului este o sala de pomeni.
In fata salii pe langa care am trecut, m-a recunoscut – si mi-a dat binete, in felul lui, tragandu-ma de maneca - un fost coleg din gimnaziu, Popica (predestinat nume), cu o progenitura in brate, insotit de o chestie, sotia lui probabil.
M-am bucurat complezential - i-am raspuns la binete in felul meu batandu-l pe umar - l-am asigurat de cele mai simple condoleante, caci conjunctura in care i-am gasit parea daca nu una mortuara, cel putin una comemorativa.
Aiurea!
Mi-a marturist ca a mancat deja pomana unei babe si ca asteapta, catestrei, sa se mai strecoare de va mai fi vreuna, sa aiba ce manca la cina.
Mi-a mai marturisit ca nu se prea intelege cu munca, ca patronii-s hoti si-l platesc putin, da`ca-s fericiti ca au un acoperis, locuinta sociala, in centru - de-i zic aia istoric – pentru care nu platesc...ca-s amarati, si-afara nu i-o da nimeni... A facut o pauza si mi-a cerut o tigare; i-am dat una, mi-a luat doua, una dupa mancare!
Am vrut sa-l intreb...dar nu l-am intrebat; cred ca a mai turuit ceva cat am fumat si eu o tigara incercand sa ghicesc ( de ce? ) cand „o fi murit”?!
Foto - Egon Schiele/L`homme et la mort
Postări
