Gratiile sau grațiile...sunt prea subtiri!

Cainii care latra...musca sau sunt castrati?

Spuneam ca mi-e lehamite! Bine, am gresit. De fapt, sa fiu sincer, imi este greata. Marturisesc ca sunt o fire introspectiva si am certitudinea ca greata vine din exterior.
Ne place sa credem ca traim, nu-i asa, intr-o societate in care nimeni nu este mai presus de lege. Ne place sa credem ca traim vremuri in care cerem sa ne fie respectate drepturile, libertatile si identitatile sociale. Ne place sa credem ca suntem indispensabili turmei din care facem parte, constienti sau nu. Tare ne mai place, insa in acelasi timp, ne traim viata cu certitudinea ca orice lege este facuta pentru a fi incalcata; ne traim viata ignorand drepturile celuilalt, ironizand libertatea ori identitatea celui care nu face parte din turma noastra, ori care ne semnalizeaza nimicnicia noastra ori a actiunilor noastre! Caci asta nu ne place!

In urma aberatiilor personale in care descriam ce imi provoaca lehamite, greata sau icter am fost surprins sa vad ca am starnit reactii. Si iar reactii. Cea mai draguța vine din partea (foarte) popularului Brilu, tremuratorului de chiloti. Ei bine Brilu, care considera, odinioara, ca suntem un popor de tampiti ca pierdem la footbal, considera ca Gigel, adica eu, cel care se semneaza astfel, asadar considera ca sunt un baiat inteligent(discutabil, caci parerile sunt impartite) dar ca scriu prostii, lucru de care sunt constient, si fac prinsoare ca prostioarele mele sunt basme pe langa ale...ma rog, altora. Sunt apostrofat apoi, plin de sarcasm, pentru distonanta comparatiune intre caini si copii. Ba mai mult, spune ca este o comparatie clasica. Gratie „penelului” tocit cu care scrie, ii multumesc si iau asta drept povata. „Dar”, caci de mic mi-am insusit corespunzator acest cuvant, cu deosebita consideratiune fata de cei lezati in sinele lor liric pentru indrazneala, nepriceputa, de a abera pe seama campaniilor...canine(cu permisiunea dumneavoastra) ma explic: nu imi place sa distorsionez realitatea deoarece realitatea ne este servita elegant de mass-media prin diverse canale ale comunicarii. Apoi, e drept ca nu conteaza parerea mea pentru tine, ori pentru mai stiu eu ce clatitari care se cred lideri de opinie, motiv pentru care marturisesc ca blogul gigelitatea are caracter pur personal. Cu deosebit respect ma vad obligat sa iti atribui tie semnul „egal” pus intre cele doua aspecte sociale, care intr-adevar nu au nici o farama de legatura. Te invit sa citesti cu atentie ce scriu eu, prost, si te vei convinge ca semnul egal, poate, reprezinta vreo defulare a vreunei frustrari ce iti apartine.

Ma rog sa nu vad niciodata copiii in vreuna din situatiile pe care le enumeri intr-un mod excitant(imi repugna modul enumerarii si-l condamn. Cah!). Am credinta in Dumnezeu ca nu se va intampla niciodata asta.

Spuneam ca: „Nu conteaza ca intretinerea unui maidanez timp de o luna costa intre 400 si 700 lei, in timp ce salariul minim pe economie este 540 lei. Basca, alocatia unui copil este 40 lei, dar deh...nu copiii, ci cainii sunt prietenii omului.”. Vad ca nu a fost evident si-mi permit sa adaug ca atat pentru intretinerea maidanezilor cat si pentru alocatiile copiilor banii sunt alocati din bugetul de stat la care, parol, contribui cu constinciozitate exemplara. Mai mult, este frustranta, pentru mine, ideea ca se aloca mai multi bani pentru un animal in pofida unui copil. Si mai mult, tot frustrant este faptul ca aceste campanii canine sunt preferate in pofida campaniilor de gen

ANOSR.

Apoi, vreau sa comentez nitel, in incheierea pledoariei mele, superficialitatea pe care o sesizez din postul "Lui ii e lehamite". Imi pare sincer rau fiindca sub „auspiciile taxarii”, pe baza unor posturi dintr-un blog personal, reusesti in trei fraze sa ma etichetezi ca fiind: inteligent dar tampit(caci scriu tampenii), denigrator, naiv(caci cred tot ce aud) ba chiar „batatoritor de fund pe scaun”. Ei bine, dragul meu, asta din urma nu pot sa o accept, dar accept aceste dovezi ca semne vadite de superficialitate, injositoare unui caracter de tip jurnalistic.

Se intelege ca nu am nimic personal, cu cineva anume.

In alta ordine de idei, ultima, de altfel, nu ai nici cea mai vaga idee despre relatia mea cu voluntariatul, poate datorita faptului ca, tot de mic copil, mi-am insusit la fel de corespunzator termenul, intarindu-l in principiu ca, a fi voluntar inseamna sa nu astepti nimic in schimb.

Nu diplomelor! Nu premiilor! Nu elogiilor blogosferice! Doar satisfactia lucrului bine facut. Te-ai prins?