Imi place sa vorbesc. Uneori vorbesc prea mult, alteori vorbesc prea putin. De cele mai multe ori cand trebuie sa vorbesc, spun nimic, si cand trebuie sa spun nimic, vorbesc.Este cunoscut faptul ca cei care vorbesc mult devin persoane incomode. Oare ce m-ar putea determina sa vorbesc mai putin in conjunctura in care este imperativ sa tac? Daca as vorbi mai putin, ce valoare i-as atribui tacerii? Probabil ca tacerea mi-ar ascunde gandul, intentia, insa pe fondul unui cusur congenital m-ar trada actiunile nedisimulate.
Deoarece imi place sa vorbesc, uneori prea mult, alteori prea putin, as putea reduce dilema gigelistica la sintagmele: „tacerea e ca mierea” si „mutul mananca untul”.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu