Cultura crizei vs criza culturala I

Ce este cert?

Mi-am facut un obicei sa ma intreb; ma rog, fiecare isi bate joc, de ego-ul sau, intr-un mod propriu.

Vizavi de crizele depasite sau in curs, oare exista o adevarata criza culturala? O intrebare pe cat de actuala, pe atat de interesa(n)ta. Pe cat este de ademenitoare, cu siguranta ca nu as putea formula decat concluzii, alte intrebari, raspunsuri controversate, posibile supape ale evaluarii frustrarilor, proprii, acumulate. Cu riscul de a purcede eronat inca din expozitiune, imi permit sa afirm ca managementul crizei culturale romanesti este cu mult mai complex decat pare, date fiind cauzele, modalitatile de exprimare, efectele, toate sub dantelaria celei mai complexe dialectici, chiar metafizici, as indrazni a spune. Dar acesta este punctul meu de vedere, altul decat cel al unei persoane avizate. Asta e cert!

Criza exista si este in plina si cronica manifestare. Datorita dualismului universal, nu-i asa, nu gresesc daca spun ca actualei crize i se raporteaza o non criza. Identificabila, ori nu. Oricum, asupra non-crizei nu am ratiunea decat sa speculez, asadar ma abtin.

Drepturile garantate de legiile interne sau de cele internationale imi intaresc certitudinea ca singura schimbare reala postrevolutionara, ar putea fi deschiderea nelimitata in plan cultural, datorita asocierii culturii cu libertatea.

Imi amintesc ca de curand, in pauza unui concert simfonic, un actor cu perciunii albi isi exprima stigmatizarea vizavi de tendintele teatrului sibian catre apogee erotico-senzorial-pornografice. Si iar ma intreb: de ce, din perspectiva culturii, inceputul sfarsitului – decemb. `89 - nu a fost decat inceputul dezastrului, in speta al crizei.

- va urma -