Se spune ca "prima oara" nu se uita niciodata. Eu sper ca o voi uita foarte curand: prima oara cand am participat la sedinta de pe scara. Cum nu mi-as fi imaginat vreodata, s-a terminat asa cum a si inceput.
Odata ce mi-am insusit si dezvoltat simtul proprietatii am invatat in scurt timp ca pe langa dreptul la proprietate am si cateva obligatii. Cea mai importanta, sa fiu un bun vecin si sa particip in mod activ la orice activitate care implica dezvoltarea si bunul mers al lucrurilor de pe scara blocului.
Si am coborat la sedinta pe scara. Nu am inteles de la inceput dar sedinta asta incepuse data trecuta. Asa mi-am explicat faptul ca dupa ce a fost declarata deschisa, spiritele s-au incins atat de rapid si de tare incat nu am realizat daca seful de scara si-a bagat demisia inainte sau dupa ce a fost demis. Singurele aspecte cu care a fost de acord toata lumea a fost acelea ca pe scara noastra locuiesc numai neseriosi si lucruri slabe si ca orice am incerca sa facem nu vom reusi vreodata, indiferent ca ploua pe scara, ca trebuie sa consolidam infrastructura de sub bloc sau ca este imperativa inlocuirea usii de la intrare si montarea unui interfon. Ca daca se va intampla sa contribuie 10 locatari din 20 nu vom reusi vreodata sa ii convingem si pe ceilalti 10 sa contribuie cu bani pentru a face ceva.
Asa ca le-am spus intamplarea in care eram un pitic de vreun metru inaltime si incercam sa sar un gard din gard viu, din fata blocului copilariei mele, care era atat de inalt incat reuseam sa-l sar numai de 10 ori din 20 de incercari.
Pitic asa cum eram credeam ca este imposibil sa-l trec fara sa ma mai impiedic si sa cad, insa pe masura ce cresteam ma impiedicam tot mai rar. In cele din urma, cand am crescut atat de mare incat sa-l trec doar cu pasul am avut certitudinea ca pana si lucrurile care ni se par la un moment dat imposibile pot deveni niste obstacole pe care le putem depasi cu un simplu pas.
Postări
