N-o sa incerc sa imbrobodesc pe cineva cu elogii marcante la adresa filmului The Shape of Things doar pentru ca mi-a facut placere sa il revad a doua sau a treia oara.
Probabil nu veti avea rabdarea sa il vedeti pana la capat daca nu va este familiar mitul lui Pygmalion, pe care ar fi trebuit sa il descoperiti in Metamorfozele lui Ovidiu. Sau veti ramane cu un gust (ne)placut din cauza povestii, dar (iata si marele egalizator) filmul asta nu e cu pac-pac, cu condimentate scene de sex sau creieri pe pereti...
The Shape of Things, sau sa-i spunem pe romaneste ca prea ne-am disneilendizat si am ajuns sa spunem I am sorry mai des decat Imi pare rau, Forma lucrurilor, este o poveste intriganta care ar trebui sa starneasca in fiecare dintre noi sentimentul ca ne comportam (prea des) ca niste mici pygmalioni. Astfel ajungem sa vedem in persoanele din jurul nostru compatibile galatee insa nu privim niciodata in noi, si cand privim suntem nesinceri.
Iata de ce am certitudinea ca acest film, Forma lucrurilor, ar trebui sa ne determine sa cercetam daca procesele noastre de creatie se refera la scoaterea la iveala a virtutiilor (latente) celuilalt sau mai degraba e un soi de manifestare narcisista prin care incercam sa schimbam, sa modelam, sa sculptam din aproape in aproape pana cand opera noastra e atat de aproape de perfectiunea viziunii noastre incat o putem accepta ca pe noi insine...
The Shape of Things aduce o coloana sonora originala, dar nu deosebita, actori tineri si frumosi si pe Rachel Weisz in prim plan intr-un excelent rol de bitch-girl. In acelasi timp scenariul si regia celebrului Neil LaBute au inspirat pana in prezent o multime de regizori de teatru, de pe mirificele noastre plaiuri mioritice, care l-au pus in scena.
Asadar, asteptarea de la acest film cu foarte putin succes este aceea de a il determina pe orice spectator sa se intrebe daca este cazul sa se schimbe. Enjoy!
Postări
