Traim cu speranta – murim cu regretul!

Speram aproape psihedelic sa se termine depravatiunea electorala. Multe sperante mai are omul... una dintre acestea era aceea ca legea electorala ma va apara de actiunile, cert vatamatoare, pline de agresivitate politica. Caci nu-i asa, cum bine suna in Constituia Romaniei, nimeni nu este mai presus de lege, nici macar cei care incalca Legea 35/2008 care prevede intr-un articol, si anume art. 7, alin. 2: „campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se încheie cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării”. Banerele mari cat blocul si sumele de afise electorale sunt la locul lor, si vor continua sa polueze optic, de ce nu intr-o altfel de campanie electorala, o campanie electorala vesnica.

Noi nu le vrem raul.
Fireste, sperantele sunt diversificate si tind spre o stare de prosperitate individuala si nationala, asa cum n-a mai fost, ca de-ar fi fost as fi povestit. Cu parte din aceste sperante am acordat votul meu de incredere, desi constient ca suntem, parca, niste personaje pascaliene, asemeni celor din Pensees, in asteptarea propriilor agonii. Intre timp sa ne delectam cu atrocitatile semenilor nostri.

Cum mi-am petrecut sfarsitul zilei...

Sfarsitul meu de saptamana se anunta ca un sfarsit de week-end pentru altii, adica o dupa amiaza relaxanta si o seara in oras undeva, cumva. Asta pentru a-mi incarca bateriile pentru week-end-ul ce se pare ca va fi plin de efort sustinut si remunerat. E ceea ce altii numesc munca, serviciu, bla-bla.

Hotarata treaba, trebuia sa ne intalnim cu un grup cu initiativa, carora le place sa creada ca se regasesc sub nomenclatura „freecyrcle”, la orele 19 trecute fix, intr-o crasma cu iz sibian, istoric sau boem, toate sau niciuna. Ma rog, pana s-a adunat norodul ne-am putut satura cafeaua cu sirop de menta dupa care personal tanjesc precum cainele dupa os.
Odata pomenit in mijlocul lor realizez pe masura ce trecea timpul ca nu ma identific in vreun fel cu...ideologiile lor. Marturisesc ca mi s-a facut greata de cateva ori dar am avut noroc cu cafeaua de care vorbeam mai sus. Ratiunile cetei de „copii rasfatati”, care nu mai stiu cum sa-si petreaca timpul liber, care mai de care mai...sententioase au fost cele care mi-au provocat greata de care vorbeam mai sus. Desigur, cu totii vrem sa salvam planeta ori balenele albastre, sa stabilim pacea mondiala ori sa murdarim cat mai putin solul din care ne culegem resursele, insa de aici pana la „spalarea hartiei igienice” in asteptarea vremurilor cacacioase e prea mult chiar si pentru unul ca mine care isi zice gigel. In semn de protest, dar si fiindca ne grabeam sa ajungem doua strazi mai incolo la un vernisaj, ne-am ridicat si le-am strans mainile ori le-am aruncat bezele. Poate de aceea ne-au intrebat: „Plecati ? Deja?”, in timp ce cautam sa imi explic ce naiba ne-a retinut aproape o ora in sanul lor, si cu siguranta nu voi afla niciodata pentru ca nu merita efortul.

Doua strazi mai incolo, in singura galerie de arta din oras, care fie vorba intre noi arata ca un soi de cadru walpurgic, am fost in totalitate oripilati de, vorba unui prieten bun, o suma de „picturi cu miros de tutun”. Nu stiu de ce am fost mai deziluzionat: de porcul care se pare ca s-a nascut in locul Mantuitorului, intr-o pictura imensa, sau de faptul ca am ajuns prea tarziu ca sa savuram niscai gustarele ori te miri ce alte grohaituri. Mi-am aprins si eu o tigara pentru a face atmosfera insuportabila, motiv care ne-a gonit si din acest „locas cultural”. Dar aventura nu s-a oprit aici.

Ne-am amintit de o expozitie foto din alta crasma gazduitoare de...cultura, draga artcafetistilor. Acolo, intampinati de vreo doua afise de bun gust si de privirile pline de prost gust ale bastinasilor, art-crasmei, fireste, am fost consternati de...portretele fotografice ce alcatuiau ceea ce se numea expozitie de zoografie(in antichitate, arta picturii animaliere - zoon – animal, graphein – a scrie
). Caci despre asta era vorba: niste fiinte in felurite ipostaze socio-temporare surprinse de un blitz anemic, nitel mai potent decat cel al unui telefon mobil. Cel putin asa am convingerea, dar nu ma pricep eu nici la fotografie, nici la arta fotografica, desi imi place sa cred ma pricep la mai multe.

Nu am avut intentia sa bat campii despre activitatile mele extra casnice, nici sa-mi etalez te miri ce virtuti, care vai doamne, descriu impresionanta-mi personalitate. Departe gandul si intentia, ca le am si eu pe ale mele. Ideea este ca traim, vrem nu vrem, ne place nu ne place, intr-un oras plin de cultura mahalageasca, in care performerii, ca nu stiu cum sa-mi numesc altfel con-citadinii, se distreaza grozav omorand timpul in compania viciilor, ori mai grav, a indeletnicirilor insignifiante, gratie sinelui lor liric.

Sa votam PNSDCRMUDMRE...tot un drac

Asa ma pricep eu sa-i fac pe ceilalti sa aiba o parere buna despre mine, si poate pe baza acestor considerente, o suma de cunostinte crezand ca eu detin raspunsurile absolute, ma intreaba, ca si cand as sti, cu cine sa voteze. Le raspund intrebandu-i: pai cum cu cine? E de-a dreptul simplu. Ce trebuie sa faci pentru a-ti linisti sinele liric, aposteriori alegerilor uninominale? Joaca de copil.

Pentru a vota ok(nu spun bine) trebuie sa stii intre cine alegi. Evident ca toti au aceleasi interese, binele orasului nostru, iar bunastarea noastra este pusa, de marinimosii candidati, chiar inainte de rugaciunea dinaintea mesei. Putem citi asta din privirile...mansuete insotite de zambetele cuceritoare de pe afisele, banerele si mega banerele electorale. Cu totii stim ca in spatele acestor chipuri „arhanghelectorale” se afla, de fapt si de drept, niste figuri incruntate, cu tonuri negativiste.

Ca doar, nu-i asa, cu totii am batut macar o data la usile lor si ne-au insemnat nasurile, acutizandu-ne simturile pentru a le mirosi...intentiile.
Ca a venit vorba de afise electorale, este straniu nu-i asa ca in incercarea lor de a ne...convinge, vedem o suma de afise ale aceluiasi candidat lipite unul langa celalalt. Incerc sa inteleg scopul, insa, in zadar. Nu vad decat risipa. Risipa de energie. Risipa de hartie si culoare. Risipa de bani. Banii contribuabililor, deoarece intr-un fel sau altul se vor intoarce in jeburile lor. Oare gresesc sa cred ca cineva care e nechibzuit cu propriile fonduri, poate fii mai chibzuit cu fondurile publice? Ma rog, am recunoscut ca nu ma pricep la politica cum recunosc ca nu ma pricep la strategii electorale, insa nu trebuie sa te pricepi la ceva ca sa constientizezi ca cineva arunca din propriile buzunare zeci si sute de mii de euro...pentru ce? Pentru binele tuturor. Asta in conditiile in care, recompensele ce li s-ar cuveni nu ar acoperi costurile de inscaunare. Altfel spus, cat de prosti trebuie sa fim sa credem ca un candidat cheltuie sute de mii de euro desi salariul pe un mandat nu depaseste optzeci, nouazeci de mii de euro? Ba unii sunt dispusi sa renunte chiar la salariul de parlamentar, in timp ce alte voci afirma ca nici nu ar trebui sa li se atribuie vreo remunerare, caci statutul lor se presupune a fi de cetateni bine...”incetateniti” financiar.

Dar risipa in goana dupa voturi nu se opreste doar la afise. Banerele si mega banerele se prezinta, parca, in „antiteza” cu pungile inscriptionate politic la intrarea intr-un mall, ori cu fructele, exotice, acre impartite ca la pomana impreuna cu cani, goale, la semafoare, in plin trafic, la ora de varf. Fireste in conditiile in care centura ocolitoare avem doar in platforme program. Risipa intra alteori in sfera ridicolului atunci cand voluntarii partidelor suna in mod aleator pentru a regurgita niste texte principioase ori principii textoase, pe care nu le inteleg, dar cu care sunt de acord.

Tinand cont de modul in care suntem intampinati pentru a ne face mai usoara alegerea, cred ca nu mai ramane decat sa ne bucuram de ceea ce a mai ramas din aceasta abracadabranta campanie pseudo electorala. Am rabdat noi multe si multe vom mai rabda. Poate vom strange cureaua, poate ne vom descheia la cravata pentru a ni se duce nodul din gat ori pentru a inghiti in sec, sau poate ne vom ruga sa nu dam in vreun fel de icter electoral ori post electoral.

Caci tare ne e greata!

Sunt roman, adica luxos, dar ma tratez!

Subiectul crizei economice a devenit ca un fel de salut. Cu mic, cu mare, toata lumea vorbeste despre aceasta criza mondiala, si mai ales, despre cum crede fiecare ca va fi influentata situatia economica a tarii noastre si propriul nivel de trai. Ca si cand i-ar pasa cuiva, de-adevaratelea, de starea deplorabila a Romaniei.

Am mai spus-o dar imi place sa ma repet, sportul national al romanilor este aruncatul cu privirea peste hotarele tarii. De aici pana la prostul obicei de a invata numai ce este nefolositor e doar un pas. Ar fi bine daca totul s-ar rezuma numai la asta, dar nu. Nu numai ca invatam, parca, numai ce este prost, de prin vecini, dar noi, cu o "acerba perseverenta" ne insusim in mod categoric aceste deprinderi proaste.

Suntem fuduli. Putin spus. Ieri, stand la coada la teitei, trag cu urechea si il aud pe unul spunandu-i amicului sau ca desi castiga cat sa-si cumpere o paine si un iaurt, "a facut economie" mancand seminte si faramituri ca sa isi cumpere un super, mega, extraordinar telefon de lux, care nu face nici seminte, nici paine deci nici faramituri.

Mai tarziu, un amic de-al meu ma intreaba daca nu vreau sa facem o afacere. Nu sunt afacerist din fire dar l-am ascultat; astfel, imi spune ca ma multumesc cu putin desi merit mai mult, alea alea si bla bla-uri, si ca s-a gandit ca mi-ar sta minunat intr-un Renault, al lui, ca si cand Dacia mea mi-ar stirbi look-ul. Si-mi propune sa-i dau lui Dacia mea si el sa-mi de-a Renault-ul lui, cu conditia sa duc leasingul la cap, si capul leasingului il vedeam peste 10 ani. I-am taiat-o!

Tragand cu urechea la unii si ascultandu-i pe altii de o vreme incoace, indreptatit pot concluziona ca suferim de febra luxului. Luxul, nu-i asa, prin definitie este ceva care nu iti face trebuinta, dar pe care trebuie sa il ai, pentru pentru a-ti mentine o asa zisa "aura de raritate sau de exclusivitate". Din punctul meu de vedere, luxul este cel care mentine o distanta semnificativa intre un grup restrans de oameni si marea masa a oamenilor. Astazi, sau pana mai ieri, datorita unei ...democratizari a "elegantei exclusiviste" dar si datorita cresterii puterii de cumparare, foarte multi nechibzuiti au fost sedusi de "fascinatia luxului". Salariile sunt atat de mici incat ar putea fi inscrise pe timbre filatelice. Cu toate acestea, daca ii trebuie cuiva o masina, e musai sa fie scumpa, noua si de marca neaparat, probabil pentru a fi folosita drept carte de vizita de catre cei lipsiti de personalitate sau incredere in sine. In aceiasi ordine de idei, le trebuie un mobil extravagant, de super lux, si ca imaginea sa fie completa, un lant cat mai gros la gat, de aur fireste, cu o cruce agatata drept zgarda, si neaparat de purtat la vedere. Nu conteaza ca masina aia scumpa si de marca e greu de intretinut, ba mai mult ca te tine dator chiar un deceniu, sau ca mobilul ala extravagant, prin complexitatea aplicatiilor, face ditamai costul suplimentar... Nimic nu mai conteaza atunci cand bati din palme tamp si fredonezi acelasi refren:"Le vreau, le vreau, le vreau!", ca si cand ti le-ai fi permis de la prima bataie din palme.

Sunt increzator ca vor exista clipe care sa merite sa fie traite, odata ce vom renunta sa ne insusim numai defectele altora. Si de ce nu, cum spune proverbul, poate vom deveni mai intelepti, si ne vom intinde cat tine plapuma!

O lume nebuna, cretina, tampita!

Traim intr-o lume nebuna, intr-o societate in care viteza este vitala. Traim intr-o lume cretina, intr-o societate in care cu cat esti mai impertinent cu atat mai bine. Traim intr-o lume tampita, intr-o societate care tampeste individul prin standardul de viata.

Dincolo de orice veleitate de a face ceva pentru societatea din care faci parte trebuie sa fie o ambitie personala. Si asta ar fi de ajuns daca printr-o obstinatie dusa pana la nerozie e preferabil sa defavorizezi o masa de dragul amorului propriu, deseori materializat in chip de valoare. Cu alte cuvinte, cam asta am inteles eu, un neinitiat, ca se intampla in sfera politicului in prag de alegeri. Este excedentar, data fiind societatea, sa ne mai intrebam si noi ca te miri ce personaje caragialistice in prag de alegeri. Ilariant(a se intelege hilar) insa, ar fi sa avem cel putin banuiala ca sta in puterea noastra sa schimbam ceva, la fel cum, tot ilariant ar fi sa credem ca...pleaca hotii si vin...hotii!

De aceea, facand abstractie de toate afisele electorale care polueaza optic, sa reconsideram pozitia noastra. Fie ca ne place sau nu, fie ca suferim mai mult sau mai putin, trebuie sa admitem ca dreptul la vot nu este doar un privilegiu, ci si o mare obligatie. De aceea, odata ce ne exercitam acest drept constitutional, sau ne achitam de o asemenea obligatie, este imperativ necesar sa ne asumam si responsabilitatea pentru acest act. Asadar, nu trebuie sa alegem raul cel mai mic!

Sunt convins ca Romania va supravietui celor care pun mai presus de orice, propriile interese, viziuni politice si orgolii. Atunci, vor exista clipe care sigur merita traite, ca roman!

Iubiti-va pe tunuri

Iubiti-va, Iubiti-va pe tunuri!
Iubiti-va pana le veti hodorogi,
Pana le veti scoate din functiune,
Iubiti-va aruncand din maini
Tot ce vi se-ntampla s-aveti in maini,
Actele voastre, banii vostri, oglinzile,
Chiar si aceasta carte care nu are decat meritul
Ca apartine unui om
Care in viata lui, desi n-a avut norocul
Sa faca dragoste pe nici un tun,
Cand n-a dormit si n-a scris,
A iubit
Cu disperarea conditiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Si cu daruirea muribundului.

Faca-se profetia mea,
Fie o data pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

(Adrian Paunescu)

A avea sau nu...casa?

Aceasta este intrebarea! Cu un simt atat de dezvoltat al proprietatii, asa cum este la noi, ca la nimeni altcineva, problema locativa reprezinta cauza tuturor preocuparilor. Este probabil, de asemenea, ca lipsa unui scop in viata sa determine majoritatea oamenilor sa acorde atata importanta acestui fenomen: casa. Sau, de ce nu, este o moda in voga pe care eu nu o inteleg.

Oricum am spune si orice am vrea sa credem, radacinile acestei tari de fapt se trag inca din perioada comunista. Regimul totalitar a insusit, a cultivat si a dezvoltat, iata, peste masura simtul proprietatii, ajuns astazi intr-o forma acuta. Fiecare cetatean, om al erei socialiste, primea cu mare "dragoste", dar fara strangeri de mana, din partea partidului, o locuinta. Cu aceasta, fiecare putea sa faca ce vroia: sa o schimbe(cu ceva pile...la partid, cred) cu alta sau sa-i faca peretii roz bon-bon cu picatele verzi. Fireste, in asemenea conditii, bancile din gara si cele din parcuri, precum si spatiile de sub podurile Cibinului aveau de suferit cumplit in acele vremuri, nu ca astazi!

Dar acutizarea simtului proprietatii a inceput odata cu instaurarea democratiei, cand, din ratiuni...irationale, fiecare cetatean a avut posibilitatea sa-si cumpere locuinta in care domicilia. Nu ma pricep la politica, nici economia ori alt domeniu nu e punctul meu forte si nu ma pricep nici la analogii, insa, e ca si cand, un om care are nevoie de bani isi vinde...toti chilotii, pentru ca mai apoi sa umble-n fundul gol. In termeni mari ceva asemanator s-a intamplat odata cu improprietarirea marii majoritati.

Mentalitatea romanului de astazi este: daca nu ai casa...esti pe nicaieri, unde nicaieri reprezinta "gazda". Orice om cu venituri modeste, adica are bani cat sa nu moara insa nu suficienti cat sa traiasca, asadar oamenii modesti, adica marea majoritate - societatea impartindu-se in doua clase: putini bogati si...marea majoritate printre care si muritori de foame -, asadar romanii astia nenorociti, desi sunt constienti ca le este peste putiinta sa-si cumpere o casa, ma rog, un nenorocit de apartament, se incapataneaza sa faca din asta telul suprem.

Fireste daca ai "norocul" sa iti moara cineva si sa mostenesti o proprietate e ca si cum ai fi castigat la loto. Insa pana atunci trebuie sa te spetesti, sa iti iei trei job-uri, sa te rogi sa scada imobiliarele sau sa te pricopsesti cu un, eventual, credit bancar pe 40, 60 ori 80 de ani pe care sa-l achite copiii copiiilor copiiilor tai. Important e ca tu esti fericit. Esti proprietar. Ai casa ta, adica a copiiilor, copiiilor...

Lupta electivitatii

A inceput razboiul pentru putere! Am urmarit, fara pic de interes, doar din ratiuni pur nationaliste, prezentarea principalelor partide politice, precum si a programelor de guvernare. Daca pentru unii acest razboi pentru putere se numeste "lupta", iar pentru altii "batalie"...e mai putin important. Insa, este demna de luat in seama atitudinea. Atitudinea de luptator ori de razboinic, a oricarui candidat.

Este curios faptul ca, de la caderea comunismului, cei care au preluat puterea au incercat folosind tot felul de tertipuri - noi, care s-au invechit cu timpul - pentru a ne convinge ca se fac eforturi nemarginite pentru asigurarea unei normalitati democratice. La fel de curios este si faptul ca, in preajma alegerilor, in campaniile electorale, dintr-o data totul devine instabil.
Asadar, paradoxal, situatia se schimba peste noapte. Situatia electoratului este in mare pericol, instaurandu-se o iminenta situatie de criza in asteptarea solutiilor salvatoare ale programelor de guvernare. Astfel, mesajul electoral al partidelor e construit cu mare atenţie si indreptat catre grupurile-tinta ce trebuie castigate(cele definite de platforma politica reprezentand “clasa de mijloc”), specializarea mesajului mergand de multe ori pana la individualizare. Tot astfel, declarand cel mai important obiectiv national: iesirea grabnica a tarii din criza, platforma electorala va oferi pachete de obiective si promisiuni pentru copii, studenti, cercetatori, pensionari, muncitori, agricultori, viticultori etc., problemele diferitelor categorii de varsta si profesionale regasindu-se contabilizate cu darnicie în mesajele candidaţilor. Sansele reale ale puterii sunt legate de respectarea imaginarului politic si de cunoasterea culturii civice. Discursurile politice, mesajele transmise electoratului trebuie sa se adapteze culturii si imaginarului societatii pe care o guverneaza. Electorratul intelege realitatea prin raportarea la sistemul de simboluri, de valori sau, de ce nu, mituri impuse de societatea in care traieste. Si iata ca apare candidatul "ideal" spunand: “Votati-ma! Eu sunt ceea ce va trebuie!” oferind omului de rand un reper; acesta este principiul care-i ordoneaza viata, este ceea ce astepta el sa creada. Omul de rand insa are si orgoliu, deci el trebuie convins. Nu este de ajuns afirmatia de mai sus, mai trebuie sa existe mecanisme care sa-i lase alegatorului iluzia ca alege, ca da votul sau - da o mana de ajutor celui care “cersestte”. Caci alegatorul este si un filantrop. Numai ca uita/omite un lucru: cel care cerseste nu face decat sa joace rolul acesta, in rest elaborand serioase mecanisme de prindere în capcana.

Alegatorii se supun acestei manipulari deoarece sunt constienti ca pe cineva oricum trebuie sa voteze. De ce? Lor nu le sta in putiinta, nu vor ajunge sa-si faca auzite pasurile, necazurile, frustrarile, ei nu vor ajunge sa îi dea la o parte pe cei “vinovaţi”. Atunci ei semneaza un cel în alb (votul) si-l incredinteaza celui care i-a convins (acelora care i-a manipulat cel mai eficient) ca poate sa faca toate aceste lucruri in locul sau.

Ceea ce se intampla, cu alte cuvinte, este ca puterea politica detine un capital simbolic pe care-l manipuleaza in vederea pastrarii ei insesi ca elita. Sa urmarim, asadar, si sa nu ne mai miram ca, in Romania, "lupta" pentru putere a trecut de pragurile sublimului si ale ridicolului, coborand la un nivel de abjectie spectacular.

Cum se fura!?

Am obiceiul sa fumez pe balcon. Prost obicei! Ma uit pe geam la o fosta insula de verdeata in marea de betoane a ANL-urilor. Toata ziua m-am intrebat ce au avut cu nenorocita zona verde, si spun nenorocita deoarece erau oricum mai multi bolovani, gunoaie si alte chestii de dus la ghena, decat verdeata. Probabil ca in proiectul rezidential, pe acea insula, ar fi trebuit sa fie niscai leagane ori hucine spre delirul celor mici. Insa cei mici se jucau mai devreme. Fireste, dupa obicei si spre disperarea parintilor care ii supravegheau(in timp ce-si impartaseau noutati telenovelistice probabil) pe asfaltul plin de primejdii.....rutiere.

Ma rog, muncitorii isi vedeau de treaba cand nu erau deranjati de vreo cucoana ori de vreun filfizon, beneficiarii fireste, mult prea imbracati ca sa fie trasi de maneca. In ritmul in care asezau biscuitii de beton mi-am spus ca pana seara vor termina parcarea. Si cu asta basta. Daca oricine trecea pe acolo isi putea imagina ca, intr-o zi, poate se va amenaja un parc de joaca pentru copii, parcarea s-a dovedit mult mai trebuincioasa.

In alta ordine de idei, dar aceiasi, acum vreo doua saptamani am fost surprins cand am vazut ca se lucreaza la inlocuirea pavajului din fata fostei Primarii de pe Bd. Victoriei nr.9. Respectivul pavaj cu biscuiti din beton nu era mai vechi de doi, trei ani. Probabil ca erau din aceia perisabili, sau poate ca...

Precum spuneam, totusi, parcarea nu a fost gata pana la lasarea intunericului si biscuitii - perisabili - ori din beton au ramas nesupravegheati pe timpul noptii.

E adevarat ca noaptea este sfetnic bun, insa mai e si complicele hotilor. Un individ cu o galeata in mana, se apropie de gramezile de nisip, zgura si biscuiti, perisabili ori ba. Scoate celularul, isi aprinde o tigara lasand in acelasi timp galeata jos ca si cand l-ar incomoda. Intr-un cuvant, se comporta ca si cand tot ceea ce face ori va face e firesc si nimic la nelocul lui. Dupa un timp, continuand sa vorbeasca la telefon, umple jumate de galeata cu nisip, aseaza deasupra cativa biscuiti si pleaca in bezna dintre blocuri, vorbind la telefon. Perplecs, imi mai aprind o tigara. Acelasi individ, procedand intocmai ca prima data vine, isi face de lucru, umple galeata si se face nevazut in bezna dintre blocuri. Vicios fiind, mai astept nitel si...imi aprind alta tigara. Prost obicei! Acelasi individ...

„Mi-au furat masina, dar cheile-s la mine! ”

Nu ne mai surprinde sa auzim ca unui vecin ori unui amic i-a fost furata masina. Suntem destul de maturi incat sa recunoastem ca furtul, la romani, este o stare de spirit. Ideile totalitariste conform carora de unde muncesti trebuie sa si mananci sunt denaturate astazi.
Acum cateva zile ma intalnesc cu un amic si aflu ca i-a fost furata masina, un Audi A6, chiar din fata blocului, de pe bulevardul Mihai Viteazu. Mi-a povestit cum ca seara i-a facut plinul si dimineata...stupoare: s-a trezit fara masina, dar cheile erau la el. Adio inchidere centralizata si alarma auto! Daca vrei sa iti gasesti masina acolo unde o parchezi, e mai sanatos sa ii desurubezi volanul ori sa smulgi tija schimbatorului de viteze. Nu e rusine nici sa iti pui afise pe geamuri: „Va rog nu-mi furati masina! Mai am de platit rate inca 7 ani si doua luni!”.
Politistii anihileaza atatea bande de hoti de masini incat iti vine ideea ca jumatate dintre romani muncesc ca sa isi cumpere masini si cealalta jumatate le fura! Intreb si eu in stanga si in dreapta si aflu ca multe masini sunt furate pentru a fi valorificate la fier vechi. In aceasta categorie se incadreaza autoturismele Dacia, vechi sau foarte vechi, adica epavele care zac in nepasare incurcand circulatia pe trotuare, ori ocupand nejustificat locurile de parcare. Asadar, de ele se ocupa minorii sau cel mult „gainarii”. Cand vine vorba de masini nemtesti, gen VW ori Audi, ei bine aici se pare ca e mana de profesionisti. Cica ar actiona in grupuri restranse, adica in familie, pentru a le valorifica in Republica Moldova. Si nu se incurca. Cica ar „opera” pe noapte de la cinci la zece masini, cat sa umple o platforma, si pana in zori le si expediaza spre Republica Moldova.
Daca eu am aflat atatea de la colt de strada si rasfoind cateva link-uri, ma indoiesc ca politisti habar nu au despre aceste retele. Si daca au habar, de ce nu fac nimic?
De ce nu ar intocmi o situatie cu cele mai furate autoturime? Sa zicem ca in decursul acestui an, in topul preferintelor hotilor s-ar afla VW Golf 2005. Ei bine, pe proprietarii acestora sa ii invite la RAR unde sa le monteze, fara a ii informa pe proprietari, niste sisteme de urmarire GPS. In cazul in care unul ar reclama furtul autoturismului nu ar trebui decat sa activeze dispozitivul GPS si i-ar prinde pe infractori cat ai clipi. Dar vorba aia: ce interes au? Daca se poate sa prinzi singur hotul si sa-l duci la politie de urechi...ar fi ideal.
Daca, tot la colt de strada ori pe undeva, as auzi ca retelele de hoti de masini sunt mana in mana cu anumiti politisti...ce sa cred?