"Ne propunem să recuperăm o zi de muncă, împărţind-o în felii şi mutându-i orele în alte zile. La coada zilelor respective, orele stau lipite una de alta cu cartela în mână şi cu stomacul gol, fără chef. Spunem că recuperăm, dar n-avem cum să mai aducem înapoi acea zi, cu dimineaţa ei, cu cheful ei de muncă, cu sarcinile ei antrenante. În schimb, câştigăm agonia unor ore adăugate la sfârşitul programului, ore care ne mănâncă din alt timp. Apoi, într-un fel spunem „poftim?” la 8 dimineaţa şi în alt fel rostim cuvântul acesta pe la 16.30, când încă suntem la serviciu ca să recuperăm şi, în alt colţ de oraş, ne aşteaptă cineva care nu recuperează, pentru că el are o fişă a postului, cu obiective clare, care nu ţin de câte ore stă la serviciu, ci de rezultatele muncii lui, de eficienţă. E treaba lui când face, numai să facă.
Parcă nu suntem decât nişte plagiatori ai lui Proust. Căutăm timpul pierdut şi găsim numai câteva madlene scofâlcite, fragmente de ore în care n-am făcut nimic sau, scuze, ne-am băut cafeaua sau am vorbit cu colegii sau am mai scris vreun sms pe mobilul cu care oricum n-avem voie sau am dat nervos din picior în
aşteptarea şedinţei sau ne-am plictisit în timpul aceloraşi prelucrări de ordine, în care se spune că trebuie să scoţi totul din priză la sfârşitul programului şi că nu e bine să te urci băut la volan...
Când îl avem, timpul e numai bun de pierdut. Când nu-l avem, vrem să-l recuperăm, ca şi cum ceva, o forţă independentă de voinţa noastră, ni l-a răpit sau l-a blestemat dându-i în mână un trandafir care se tot ofileşte în aşteptarea unui prinţ cu chef de muncă. Pare că suntem permanent cu un pas în urmă, că ne lipseşte ceva şi că trebuie să ne grăbim. Alergăm ca-n vis, pentru că, până la urmă, tot n-ajungem unde trebuie. Şi ne trezim că încă mai avem de recuperat. După care, vine vremea fişelor de apreciere de serviciu, cu obiective de performanţă, caracteristici şi calificative, forme pline de fond. Evaluatorul întreabă „oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai harnic din ţară?”, iar rezultatul nu întârzie, pentru că persoana evaluată a ştiut să recupereze, a stat la program aşa cum s-a ordonat, iar acesta este un motiv suficient pentru o notare foarte bună. „Om serios, domnule, nu vezi că e mereu la serviciu?”.
Poate-ar fi mai util să recuperăm nu timpul pierdut, ci sarcinile neîndeplinite. Şi să fim plătiţi în funcţie de calitatea muncii noastre. Dar asta este altă poveste, care nu mai încape aici."
Opinie semnata, via Facebook, de Constantin Piştea.
Postări
